Mongolia

În ultima vreme, am citit câteva cărți despre Mongolia, ceea ce mi-a retrezit apetitul pentru această țară. Mi se pare una dintre cele mai contrastante țări / populații, comparând ce au reprezentat, în trecut, și ce sunt la această oră, în peisajul global. În secolul 13 erau cel mai temut popor de pe glob, întemeietorii celui mai vast imperiu care a existat vreodată – iar azi, de-abia dacă mai apare câte o informație pe fluxurile de știri despre Mongolia.

Am citit despre Gingis Han (nume care apare în foarte multe formate de scriere, în funcție de sursă), despre Marco Polo, despre Kublai Khan. Am asculat The Hu și am urmărit cu mare interes „Physical: Asia”, pe Netflix – competiție care cred că a însemnat foarte mult pentru promovarea Mongoliei în 2025-2026. De altfel, poate nu întâmplător, a apărut și continuarea, „Physical: Welcome to Mongolia”, în 2026, un scurt reality show care pătrunde puțin în specificul local.

În ultimul secol, evoluția Mongoliei are unele paralele cu a țării noastre. Și-a proclamat independența în 1911, față de chinezi (dinastia Qing). În 1921 are loc revoluția condusă de Sukhbaatar, care a dus la proclamarea Republicii Populare Mongole în 1924, un stat socialist aflat în sfera de influență a rușilor. În 1990, odată cu căderea Uniunii Sovietice, s-a făcut trecerea către democrație și economia de piață. La ora actuală, țara are legături strânse cu China și Rusia (rușii cam au control pe furnizarea de energie). Interesant, exportă mult aur brut în Elveția. Relații comerciale în dezvoltare sunt cu Japonia și Coreea de Sud, dar și cu SUA și UE).

Înarmat cu o minimă fundație de cunoștințe, ne-am aventurat spre stepa mongolă. Am zburat către Ulan Bator din Beijing, fiind mai avantajos așa decât să luăm un zbor direct din Europa. Am ales MIAT, linia de stat a Mongoliei. Cu toate acestea, orele de zbor nu sunt foarte bine puse, la plecarea din Beijing am decolat după 21:00, deci am aterizat aproape de miezul nopții. La retur, și mai rău, decolarea din Ulan Bator pe la 6:00, deci trezirea pe la 2-3 AM…

Am avut, practic, 7 zile petrecute în Mongolia, împărțite astfel: primele 2 zile în Ulan Bator, următoarele 4 alocate pentru un tur spre zonele mai specifice vieții lor nomade, iar ultima zi înapoi în capitală, relaxare și reîncărcarea bateriilor pentru faza următoare (reveneam în China, unde programul era destul de încărcat).

Așadar, primele 2 zile, în Ulan Bator: vorbim despre weekendul 11-12 iulie, când are loc festivalul Naadam. Este un moment special în cultura locală și am ținut să trăim și noi această experiență. Festivalul se desfășoară pe mai multe planuri. În oraș, în timpul zilei de sâmbătă, când a avut loc și festivitatea de deschidere, lucrurile se petrec pe stadion. Am ajuns și noi în zonă, undeva după prânz. Era lume multă, o atmosferă de bâlci (fără note peiorative), cum vezi pe la noi la „zilele orașului”. Am cumpărat o sticlă de airag, băutura lor tradițională, pe care o aveam pe lista „de făcut” – obținută din fermentarea laptelui de iapă. Am reușit să beau câteva guri bune, deși nu pot spune că mi-a plăcut. Vorba lui George, pare un amestec de borș cu chefir. Mai are și puțină alcoolemie, deci produsul final este dintr-o zonă culinară cu care nu suntem foarte familiarizați.

Deși nu aveam bilete, am reușit să intrăm și pe stadion, unde erau în desfășurare competițiile de lupte (bökh) – cu care mă familiarizasem de la Physical Asia. De altfel, chiar am întrebat niște spectatori de lângă mine dacă este în arenă și Orkhonbayar Bayarsaikhan, vedeta echipe mongoleze. Mi-au spus că este și am încercat, fără succes, să îl reperez printre combatanți. L-am văzut apoi la televizor și am aflat luni că a și câștigat turneul. Din 1024 luptători la start, a ieșit pe locul #1. După ce a devenit vedetă prin intermediul Netflix, faptul că a continuat să se antreneze și a performat la acest nivel, din punctul meu de vedere, spune foarte mult. Tot respectul!

Un alt „trivia” simpatic este faptul că, pe reelurile de pe Insta, am văzut că în tribune erau mai mulți reprezentanți din echipa Australiei, alături de cei din echipa Mongoliei. Asta după ce coreenii au fost deja aici, în vizită. M-am uitat după ei, dar nu i-am văzut. Oricum, îmi place foarte mult ce relații s-au stabilit între echipe la Physical Asia (în special între Coreea, Mongolia, Australia și Japonia).

În seara de sâmbătă a venit o ploaie torențială, care ne-a cam încurcat, atât planurile cât și deplasarea prin oraș. După o masă foarte bună la restaurantul Veranda, m-am separat de grup – ceilalți au mers la hotel, deoarece erau uzi leoarcă, iar eu am mai rămas prin oraș. Ploaia s-a oprit și am apucat chiar să văd o parte din spectacolul de seară, organizat în piața centrală (Sukhbaatar Square). Îmi place rock-ul mongol, păstrează niște elemente specifice, și m-am bucurat să ascult live câteva cântece din acest registru.

Dincolo de urbanismul „de tristă amintire” pe care încercam să nu îl judec prea mult, un prim șoc în capitală este faptul că peste tot vezi doar Toyota, cu volanul pe dreapta, deși circulația este pe dreapta, ca la noi. Este clar, populația își cumpără mașinile pe filieră japoneză (unde se circulă, ca la englezi, pe stânga, având volanul pe partea dreaptă).

Duminica aveam în plan să mergem să vedem cursele de cai. Acestea se desfășoară la circa 40km de capitală și, dată fiind starea vremii, nu ne-am încumetat. Îmi pare rău, am înțeles că este un spectacol fascinant (am văzut multe video-uri care au pus sare pe rană), dar ne-a fost greu să ne mobilizăm, după dușul rece din ziua precedentă. Unde mai pui că temperatura nu era chiar ridicată, când vine frigul acolo, îl simți imediat… Așa că ne-am mai învârtit prin oraș, așteptând cu emoție plecarea de luni dimineață. Eu și cu Anda am vizitat Mănăstirea buddhistă Gandantegchinlen, o experiență plăcută, dacă există timp.

Excursia prin Mongolia a fost organizată printr-o agenție de turism locală. Am luat un tur cu ghid. Ne-au preluat de la hotel, cu un microbuz în care am încăput toți pasagerii (noi cinci, ghidul și șoferul). Turul a costat USD400 de persoană (achitați cash). Ni s-a părut destul de scump, dar am observat că, în general, tururile prin Mongolia sunt piperate la preț. Fiind în grup, nu puteam risca să mergem pe cont propriu – deși acum aș lua în calcul și această variantă.

Ghidul, un băiat simpatic, student în New York, pe o specializare legată de sport. Visul său este să revină în Mongolia și să ajute fotbalul din țara sa, să îl scape de corupție și să se poată dezvolta. Frumos ca vis, nu știu ce șanse va avea, dar e bine să ai aripi putenice, cât ești tânăr.

Prima zi am mers până la Karakorum, vechea capitală. Astăzi, orașul este cunoscut sub denumirea Kharkhorin. Are circa…15,000 locuitori. Am vizitat un muzeu și ne-am cazat, într-un camping de iurte. Aveam acces la baie și dușuri, dar nu era nici pe departe exotic, autentic, așa cum speram. Am înțeles însă că a doua zi urma să intrăm mai adânc în „sălbăticie”, așa că ne-am liniștit. Seara, după cină, ni s-a oferit posibilitatea să mergem la un spectacol, o trupă locală. 10 dolari de persoană. Cum nu aveam alte lucruri de făcut, am zis că merită. Evident, cu îndoiala de rigoare, așteptându-ne la ceva modest. Ei bine, această seară a fost categoric printre highlight-urile excursiei! Spectacolul de circa o oră pe care l-au pus în scenă acei artiști nu doar că ne-a făcut pielea de găină, dar eram toți cu lacrimi în ochi. Foarte, foarte emoționant!!

A doua zi dimineață (marți, 14 iulie), am petrecut câteva ore în zonă. O alegere foarte bună, deoarece ne-am ales cu multe amintiri. Am vizitat mănăstirea Erdene Zuu, un complex foarte frumos. Am avut posibilitatea să ne îmbrăcăm în costume tradiționale. Eu am ales un costum de războinic, în care mi-a fost puțin cald dar cu care am făcut senzație printre ceilalți turiști. De altfel, mulți veneau să își facă poze cu noi și ne felicitau pentru outfit. Am avut ora noastră de glorie :), ne-am simțit vedete (cum erau versurile lui Faith no More? „King for a day, Fool for a lifetime” 🙂 ). După această vizită am mers pe un deal în apropiere, de unde se vedea superb râul Orkhon. Râul este considerat sfânt de către localnici, valea sa fiind totodată clasificată Patrimoniu UNESCO. Curge spre nord, se varsă în râul Selenga și apoi în Lacul Baikal, în Rusia. Am avut aproape două ore program liber acolo, așa că am zburdat puțin, am urcat, am alergat, am fotografiat cai și m-am bucurat de aerul curat și de emblematicul cer albastru, simbol al Mongoliei.

Înainte să părăsim Karakorum, am mai vizitat un centru artistic. Am experimentat scrierea mongolă tradițională, un exercițiu care mi-a plăcut mai mult decât mă așteptam. Apoi am admirat niste picturi ale artiștilor locali, într-un ansamblu de iurte. Vreau să spun că, realmente, mi-au plăcut. Cred că merită chiar achiziționate, unele lucrări erau accesibile la preț. Ghid ne-a fost o tânără din Franța, foarte simpatică și implicată.

Următoarea escală: semi-Gobi. O mică frântură cu aspect de deșert, care să ne pună în temă cu ce se află câteva sute de kilometri mai departe. O zonă turistică, în care ne-am plimbat puțin pe cămile. Simpatic, dar nu ceva autentic, memorabil. Totuși, deși plin de oameni, peisajul era foarte ofertant: lângă dunele de nisip, câmpie cu verdeață, un lac, iar la mică depărtare se vedeau formațiuni muntoase. O combinație inedită, nu e de mirare că multe persoane erau venite acolo cu cortul. Am întrebat ghidul, se pare că poți campa liber prin țară, asta mi s-a părut ceva foarte atractiv!

Din acest loc, am pornit spre tabăra pentru seara de marți. Într-adevăr, după circa o oră de mers cu mașina pe offroad, am ajuns într-o zonă izolată, extrem de frumoasă. Am dormit și aici în iurte, sub cerul liber, fără electricitate sau apă curentă. Experiența a fost în linie cu ce îmi doream și îmi este destul de greu să descriu plăcerea pe care am avut-o, fiind atât de aproape de natură, cu nevoile reduse la ceea ce contează de fapt. Mai era un grup de turiști cazat în aceeași zonă, cu care ne-am înțeles foarte bine. Ghizii celuilalt grup au organizat o plimbare pe înserat la mănăstirea Erdene Khamba și m-am lipit de ei, a fost o excursie foarte drăguță, ne-am întors pe întuneric. Venind vorba de muzică, evident că am fost întrebat de două japoneze despre „Pasărea din Tei”. Toată lumea știa melodia. Ghidul chiar a cântat-o, l-am rugat să mă lase să-l filmez și am înregistrarea cu el. Un mongolez, la apus de soare, într-o sălbăticie totală, cântând Pasărea din Tei. Ăsta da export cultural! 😉

Dimineața următoare aveam planificată o plimbare cu caii. Jumătate de oră, inclusă în program. Cum Anda și cu mine aveam nevoie de mai mult, am solicitat încă o oră. S-a rezolvat (ca idee, doi cai pentru noi încă o oră, plus un ghid local, plus ghidul nostru, ne-a costat mai puțin de 70 Lei). A meritat din plin, am simțit libertatea de a călări prin acele locuri superbe. Am avut parte și de puțin galop, a fost mult mai real decât plimbarea „standard” și m-am bucurat mult că Anda a insistat. De altfel, dacă aș mai merge în Mongolia, probabil că mi-aș aranja excursia astfel încât să am parte de mult mai multă călărie. De asemenea, m-aș gândi la mountain biking – zonele par excelente pentru așa ceva. Se pare că bicicleta offroad nu este în cultura locală, probabil din cauza experienței pe care o au cu caii. Dar mie mi-ar plăcea să le încerc pe ambele!

În seara zilei de miercuri ne-am întors în Ulan Bator, de unde joi urma să plecăm pentru o excursie de o zi, în cealaltă parte (spre est). Cazarea a fost cu cântec, un mare minus pentru agenție, un detaliu care poate eroda puternic o întreagă experiență. Practic, am fost cazați la un hostel (dând sort pe Booking, cea mai ieftină opțiune din oraș, deci cea pe care nu dai niciodată click). Dacă ne-ar fi oferit și alte variante, cu un extra-cost, cu siguranță am fi optat pentru altceva. Sper să fi învățat ceva din experiența asta, atât noi cât și ei.

Joi dimineață am pornit cu alt ghid și cu mai multe persoane, pe care le mai întâlnisem în zilele trecute, către statuia lui Gingis Han. Nu mai eram în tur privat de 5 persoane, eram în total vreo 15, cu un mic bus. Statuia a fost mai spectaculoasă decât ne așteptam, foarte mare, impunătoare. Am putut urca în ea, ajungând într-un loc cu o vedere deosebită. După statuie, am intrat în Parcul Național Gorkhi-Terelj, un ținut montan verde, foarte frumos. Am vizitat Templul Aryapala și Turtle Rock. Țestoasa este frecvent întâlnită în simbolistica locală, fiind asociată longevității. În mai multe statui, aceasta cară o piatră pe care sunt înscrise diverse texte, semnificația fiind că respectivele învățături vor dăinui în timp.

Am revenit în Ulan Bator, de data aceasta cu o cazare în cealaltă extremă. Eu cu Adi și Anda am avut un apartament de peste 90mp… Așadar, ultimele două nopți în Mongolia ne-am simțit niște mici împărați.

Vineri, ultima zi în Mongolia, am petrecut-o în Ulan Bator. O rezervasem pentru activități culturale și comerciale, mai exact vizită la două muzee și cumpărat suveniruri. Primul muzeu vizitat a fost Zanabazar, unde am mers toți și chiar a fost o experiență foarte plăcută (mai multe detalii în articolul dedicat – link). La al doilea, Galeria Națională de Artă, am fost singur (detalii pe link). M-am bucurat că am ales să merg, pe lângă tablouri (majoritatea în culori de apă), am admirat o expoziție de fotografie dedicată cailor, absolut superbă! Un element important, pe care l-am aflat acolo: în 2025, cumva sub coordonarea diplomaților mongoli, UN a declarat ziua de 11 iulie ziua mondială a calului, în semn de recunoștință pentru rolul acestui animal în viața omului. Pentru celebrare, s-au organizat diverse evenimente prin Mongolia, iar această expozitie face parte din poveste. Imaginile surprinse de artiști sunt spectaculoase.

Înaintea plecării spre aeroport, ultimul obiectiv la care am dorit să ajung a fost arena unde se desfășoară antrenamentele și competițiile de bökh. În țările în care există stiluri specifice de sporturi de luptă (să le spunem arte marțiale, deși nu cred că este termenul cel mai potrivit pentru toate culturile), încerc să ajung în astfel de locații și, dacă pot, chiar să interacționez cu practicanți sau reprezentanți. Arena nu era deschisă publicului, dar un bătrânel simpatic de la poartă m-a lăsat să intru. Aveam șanse să prind un antrenament dar, din păcate, când am ajuns eu, am nimerit slotul pentru acrobați de circ, nu pentru luptători. Așadar, m-am mulțumit cu niște fotografii făcute pe culoarele arenei, cu vedetele acestui sport, după care am demarat spre aeroport, direcția Beijing.

Pe final, câteva scurte concluzii legate de experiența în Mongolia (perspective personale – desigur, fiecare cu opinia sa):

Ulan Bator este un oraș care se află într-o fază incipientă de creștere. Este un ecou firesc al economiei locale, care nu iese în evidență prin resurse deosebite, are puține atuuri în jocul economiei globale, sau chiar regionale. Recomand să mergi pregătit pentru acest aspect, altfel poți percepe lucrurile mai gri decât sunt, obiectiv vorbind. Mongolia este un stat aflat în tranziție, fără repere clare (nu are o Uniune Europeană alături, să îți mai dea câte un baston de sprijin sau chiar un binevenit șut în fund, când o iei pe arătură). Se simte încă puternic spiritul solhozului sovietic, nu doar în utilizarea literelor chirilice, cât mai ales în arhitectură. În zonele centrale, sunt unele încercări de modernizare. Pe vreme bună, o plimbare prin centru poate fi chiar plăcută. Revin la cuvintele celebrului scriitor grec Kazantzakis, mare iubitor de drumeții, într-o vreme în care deplasările nu erau atât de facile ca acum: „Fiecare călător desăvârșit își creează mereu țara prin care călătorește”. Și, în același spirit, vine și cu recomandarea: „De vreme ce nu putem schimba realitatea, să schimbăm ochii care văd realitatea”. Mă aliniez perspectivei sale, cred că memoriile personale vor ajunge în zona verde sau roșie în funcție de predispoziția cu care intrăm în scenă.

Ce mi-a plăcut la Ulan Bator:

• Zona centrală, aerisită și cu multă simbolistică națională care cred că ajută la crearea identității (a se citi despre marile provocări pe care le-a avut această națiune pe perioada influenței „prietenilor” ruși);
• Restaurantele. Sunt destul de multe, cu prețuri foarte bune, chiar extrem de bune! Interesant, au multe restaurante coreene.
• Cafenelele. Am văzut pe TikTok că orașul este recunoscut pentru cafenele. Am încercat câteva, chiar merită.
• Etajul cu magazine de suveniruri din Magazinul Central. Foarte frumos, cu multe opțiuni, ai ce lua de acolo pentru acasă. Am găsit aici tot ce-mi doream, de la magneței la cărți, de la tabouri la statuete.
• Muzeul de arte frumoase Zanabazar. Mongolia este majoritar budistă și acest muzeu are legătură cu cultul local. Deși găzduit într-o clădire relativ mică (2 etaje), la începutul secolului 20, când a fost construită, era percepută ca fiind cea mai înaltă din oraș…Mongolia este crescută pe orizonală, nu pe verticală.
• Piața Sukhbaatar și statuia lui Gingis Han, din fața clădirii Parlamentului
• Galeria Națională de Artă a Mongoliei
• Transportul comun foarte ieftin.

Ce mi-a plăcut mai puțin la Ulan Bator

• Nu există metrou
• Aplicațiile de car-hailing merg cam prost (poate am avut și noi ghinion, fiind Naadam)
• Mai greu cu engleza, inclusiv în restaurantele mai premium
• Oamenii sunt destul de ponosiți, nu prea vezi zâmbete, bună-dispoziție. Foarte probabil este un aspect cultural, dar se simte această diferență în interacțiunile cotidiene.
• Multe clădiri „comuniste”, arată în mare parte ca un cartier muncitoresc.

Wild Mongolia este, din puntul meu de vedere, atracția principală a țării. Am mers cu așteptări destul de ridicate și pot spune că nu m-am întors dezamăgit. Dimpotrivă!

Ce mi-a plăcut prin țară:

• Peisajele, natura. Pe undeva, mi-a amintit de Patagonia, dar cu mai puține garduri.
• Plimbarea cu caii.
• Sentimentul de libertate.
• Cerul plin de stele văzut în miez de noapte, lângă o iurtă rătăcită în stepă, alături de un câine prietenos.
• Dorința pe care mi-a stârnit-o să explorez, să merg cu bicicleta, cu motocicleta, cu calul…
• Cel puțin pe unde am fost noi, am întalnit destul de des benzinării, locuri de cazare, restaurante și magazine. Deci cred că explorarea pe cont propriu nu este deloc imposibilă.
• Combinațiile de culori.
• Mirosul (dacă am identificat corect, cred că venea de la plante din familia pelinului).
• Interacțiunile cu arta – muzica superbă, picturi expresive, o caligrafie foarte frumoasă.

Ce mi-a plăcut mai puțin prin Wild Mongolia, sau ce limitări trebuie avute în vedere:

• Atenție, nu toate zonele au acoperire (telefonie / date mobile). Ghidul ne-a spus că te poți rătăci ușor, fascinat de peisaje.
• Drumurile sunt destul de proaste, trebuie condus cu mare atenție. Nu cred că este o idee bună condusul noaptea, am văzut multe animale moarte pe marginea drumului.
• Pot fi cozi mari la combustibil.
• Nu cred că rezolvi prea multe cu limba engleză.

Pe final, întrebarea cheie: aș mai merge în Mongolia?

Deși poate îi surprind pe partenerii mei de excursie, înclin spre răspuns afirmativ. Mi-ar plăcea să mai merg pentru o imersiune mai adâncă în sufletul țării. Vreau să simt mai bine libertatea pe care o văd în fotografii, în poveștile despre „the land of the blue skies” – mai ales că, mergând acolo, mi-am dat seama că este fezabil. Vreau să simt mai bine regiunile lor, partea muntoasă din nord, ținuturile deșertice. Vreau să călăresc mai mult, să simt frigul, să le înțeleg mai bine obiceiurile și stilul de viață nomad. Să trag cu arcul, să văd cum își antrenează șoimii, să fac fotografii pe care nu cred că le poți face în alte locuri. Dacă va mai apărea vreo ocazie, nu voi spune nu. Lăsăm timpul să le așeze, deocamdată sunt recunoscător că am avut ocazia să trăiesc aceste experințe!

Câteva fotografii de prin Ulan Bator

Selecție de foto de prin țară, să-i spunem Wild Mongolia…