Decorporalizarea
Disembodiment
Am auzit de multe ori despre modul cum diverse fluxuri mari de gandire tind, la un moment dat, sa convearga. Desigur, inclusiv doua paralele ne asteptam sa se uneasca, undeva, la infinit, in acea zona pe care creierul nostru nu o poate reprezenta cu ancora senzoriala si in care ne plasam multe ipoteze, teorii sau exercitii imaginative.
Arta si tehnologia converg (in produsele Apple, spre exemplu), poezia se intalneste cu domeniul inalt al geometriei, intr-un loc luminos, frumos punctat de Ion Barbu, religiile converg in genere catre niste valori si perspective comune. Stiinta si religia, se spune, isi vor gasi zonele comune de “adevar”, iar matematica ar fi limba prin care Dumnezeu a creat lumea, zicea Galilei…In domeniul fizicii, inca se cauta marea lege universala care sa explice Universul, “visul unei teorii finale” (Weinberg)
Poate speram doar, sau poate chiar aceste mari fluvii vor curge in aceeasi mare.
Realitatea ultimilor ani ne pune in fata unor transformari rapide, marcante. Aflate sub semnul progresului tehnologic, al revolutiei informationale, evolutiile recente isi pun amprenta asupra modului nostru de viata, asupra fizicului, psihologicului si socialului lui homo sapiens. Poate ar fi multe aspecte de mentionat, dar voi aminti doar Internetul, comunicarea instanta la distanta, cresterea exponenetiala a puterii de calcul a masinilor.
Generatiile adulte sau varstnice ridica din sprancene si critica imersiunea “tinerilor” in device-uri, in internet, in jocuri, in comunicarea pe platforme sociale, etc. Copiii nu se mai joaca, nu mai alearga, sunt prea mult adanciti in realitatea virtuala. “Esti in lumea ta, copile, revino cu picioarele pe Pamant!”
Dar hai sa mergem un pas mai departe! Sa ne uitam putin la tendintele din medicina. Introducem in corp din ce in ce mai multe componente care substituie parti din organism (stenturi la inima, tot felul de tije si suruburi care ne armeaza sistemul osos, substante si solutii care, spera unii dintre noi, contribuie la imbunatatirea aspectului estetic). Aceste “subansamble” sunt tot mai complexe si compenseaza zone tot mai variate din organism. Daca, acum cativa ani, era revolutionar sa ti se implanteze un pivot la dentist, astazi se vorbeste despre urechi sau nasuri printate 3D. Corpul nostru este tot mai putin…”al nostru”, devine reciclabil, separabil, substituibil, de ce nu, upgradabil…
Ar trebui poate sa devina tot mai actuala intrebarea “cine sunt eu de fapt?”, in acest context…
Corpul nostru a aparut si s-a dezvoltat avand niste functii de indeplinit: mers, apucat, mestecat, vorbit, etc, etc. Pe masura ce a fost mai putin relevant pentru homo sapiens sa zburde prin copaci, s-au produs mutatii semnificative fata de diverse specii de maimute pentru care obiceiul s-a mentinut. Pe masura ce creierul s-a dezvoltat, fiind principalul instrument evolutiv, de supravietuire si hegemonie a umanitatii, capacitatea craniana si intreg sistemul nostru nervos s-au adaptat. Cel putin asa scrie prin carti…Am inceput sa producem instrumente care sa ne ajute in indeplinirea functiilor: sa ne ajute in deplasare, in comunicare, in aplicare fortei fizice in diverse contexte. Functiile fiind preluate de instrumente, s-a ajuns in timp la o diminuare a capacitatii corpului de a face fata acestor provocari. De ce ar trebui sa putem alerga cu viteza unui cal in cazul in care am imblanzit calul si il putem calari? Ba mai mult, am creat o motocicleta cu ajutorul careia viteza este net superioara. De ce am avea nevoie de o privire de vultur, cand am produs binoclul? (sa nu mai amintim aici de telescop).
Avem cumva impresia ca suntem la capat de drum? Ar fi pueril. Desi, indraznesc sa afirm ca omenirea are aceasta trasatura bizara de a avea senzatia ca este pe culmile cunoasterii. Daca un contemportan se compara cu ceea ce stia sau putea face un om foarte asemanator cu noi, dar care s-a nascut in 1850, sa zicem, va aborda imediat o superioritate dezarmanta, va vedea o adevarata prapastie intre cele 2 momente (bunicul bunicului nu numai ca nu avea habar de net sau Facebook, de laptop ori smartphone, de TV, radio sau avion, dar nici macar o amarata de masina?). Daca ne uitam insa in viitor, posibil sa afirmam destul de lejer ca vor fi evolutii remarcabile. Ce este insa mai greu de admis este postura in care ne aflam la acest moment, fata de persoana din viitor. Adica, suntem “de rasul” omului din 2200! Ce stim acum este aproape jenant! Ei bine, asta ne e mai greu sa acceptam. Hegel spunea ca am invatat din istorie ca nimeni nu invata din istorie. Poate fi putin cam dur, dar cred ca afirmatia e in linie cu ideile de mai sus…
Deci, indraznesc sa afirm fara retineri ca nu suntem la sfarsit de drum, din punct de vedere evolutiv si al cunoasterii (in masura in care nu intervine un eveniment care sa puna capat acestei deveniri). Functiile noastre “de animal” vor continua sa se adapteze, relatiile noastre cu mediul si la nivel societal vor trece prin transformari in continuare. Spre ce ne indreptam? Urcatul pana la etajul 1 nu il mai facem pe scari, decat daca sunt rulante. Altfel, luam liftul. O plimbare prin parc risca sa devina “de moda veche”, in masura in care avem hover sau trotineta electrica. Bicicleta clasica este in masura tot mai mare inlocuita de sora ei mai tanara si mai desteapta, cea electrica.
Se intampla, “as we speak”, lucruri interesante si realmente foarte utile prin laboratoarele de cercetare de prin lume: deunazi am urmarit cateva filme cu niste produse fascinante, menite sa ajute persoanele cu disabilitati motorii sa mearga aproape normal. Sunt un fel de accesorii pe care oamenii le poarta, ca pe niste pantaloni, si care pot substitui mecanica muschilor. Cata vreme va trece insa pana cand aceste accesorii vor deveni accesibile tuturor, nu doar celor care au la acest moment nevoie reala? De ce sa mai mergem prin forte proprii cand ne putem baza pe dispozitive.
Desigur, miscarea face bine, dar daca… scopul va fi mai putin acela de a ne deplasa si mai mult de a comunica, de a fi conectati si de a lucra cu ceea ce ne-am dezvoltat atat de bine in ultimile mii de ani, respectiv creierul?
Omenirea si-a dezvoltat ca nicio alta specie capacitatea creierului. Acesta este diferentiatorul nostru. Cu creierul ne-am castigat supravituirea si suprematia, accesul la resursele planetei si “dreptul” de a decide cum ni le impartim. De ce am crede ca aceasta dezvoltare in spatiul informational se va opri? De ce ne miram ce se intampla cu generatiile tinere? Intreaga omenire merge spre maximizarea efectelor produse de creier, de gandire, de inteligenta (mai ales de cea colectiva, conform paradigmelor recente). Iar asta ne va canaliza viata spre tot mai multa imersiune in tot ceea ce inseamna prelucrarea informatiei. Ca vrem, ca nu vrem, probabil spre asta alunecam. Da, poate ca vor aparea anumite boli asociate sedentarismului. Da, poate ne stricam coloana, poate ne pierdem din calitatile motrice. Dar vom inventa remedii, creierul va compensa prin inovare, astfel incat corpul sa fie mentinut viu (un creier functional intr-un corp mort nu pare un scenariu valid), iar resursele de energie ale organismului sa fie canalizate spre proliferarea gandirii (nu e Matrix dar perspectiva nu este complet disjuncta).
Internetul, telefonia mobila, stocarea in cloud, modalitatile actuale de crowdsourcing si proiectele colaborative facilitate de tehnologie (inclusiv gaming-ul, omenirea de cand se stie a invatat ludic, invatarea prin joaca o vedem inclusiv la animale, pe langa casa sau in salbaticie) sunt poate doar niste forme primare care aseaza scena pentru pasii urmatori prin care va trece omenirea in dezvoltarea gandirii, prin crearea unui corpus comun de cunostinte, viu, activ, dinamic si usor accesibil.
Oare nu suntem pe traseul anticipat de religiile de prin diverse locuri de pe glob? Oare nu suntem chiar pe acele drumuri care tind sa se uneasca, fara sa ne dam bine seama?
Nu ne vorbesc religiile despre spirit, suflet, despre o gandire universala, extrerioara omului “de rand”? Nu sunt fazele “superioare” ale diverselor culte sau practici orientate spre aspecte mai putin materiale, extra-corporale?
Da, am crescut, unii dintre noi, cu exprimari de genul “lumea a fost creata in 7 zile”, de care “pozitivii” momentului rad pe infundate. Sau am crescut cu imaginea unor ingerasi rotofei si rozalii care zboara diafan prin jurul unor personalitati ale vremii, ilustrati de diversi pictori de dinaintea revolutiei industriale vest-europene. Ba chiar, mai recent, ne-am imaginat cum putem comunica telepatic, cum exista pe undeva prin lume cate un X sau Y, bine ascuns, care are calitati telekinetice sau vreun yoghin care stapaneste levitatia dar nu se lasa sub nicio forma fotografiat…
Dar daca toate aceste imagini sau filme cu care am crescut in imaginatie, in vizualul colectiv, sunt doar niste forme descrise in limitele anilor trecuti, intr-un limbaj sarac, nepregatit inca pentru a explica o realitate pe care autorii trecutului nu o experimentasera?
Daca, de fapt, comunicarea telepatica nu este decat ceea ce facem toti acum, cu un simplu si accesibil telefon mobil? Daca Internetul si ceea ce va deveni el in viitor, un organism informational, va crea cadrul pentru a avea acea constiinta colectiva, supra-umana, mult deasupra fiecarei parti (si cu atat mai mult deasupra fiecarui om…) Daca faptul ca suntem tot mai absorbiti in online, in digital, in informatie, nu este decat evolutia fireasca a omului spre spirit, spre trairea prin gand. Daca realitatea virtuala ne apropie de paradis?
Desigur, apare inevitabil o senzatie de regret pe acest scenariu, o nevoie de a ne mentine in “realitatea” pe care o stim acum, aproape de apa, piatra si copac. O dorinta organica sa stam in corp, in armonia bine-cunoscuta, mens sana in corpore sano. Si totusi, daca creierul continua sa anihileze totul in jur? Dupa ce am distrus sau anihilat mai toate speciile concurente de pe planeta, dupa ce ii epuizam resursele naturale, urmatoarea tinta ar putea fi propriul corp. Nu, nu este autodistrugere, nu este suicid (desi vedem deja forme extreme, de exemplu excesele unor gameri sau diverse boli noi care apar pe acest fundal de dependenta, si multe altele). Am putea trece printr-o rebalansare, un joc de putere intre creier si restul corpului.
Poate consumul de energie pentru diverse activitati pe care le facem azi devine indezirabil, atunci cand creierul are nevoie de energie pentru a lucra. Poate merita sa ne gandim putin la asta. N-as renunta insa la miscare, este, inca, timp si loc pentru ambele…